Istoric

În anul 1881, guvernul spaniol a solicitat autorităţilor de la Bucureşti “agrearea (agrementul) pentru înfiinţarea unei reprezentaţiuni permanente a guvernului spaniol la Bucureşti”. Primindu-se consimţământul guvernului român, în vara anului 1881, la scurtă vreme după proclamarea Regatului României, era înfiinţată la Bucureşti legaţia Regatului Spaniei, condusă de un însărcinat cu afaceri.  La 5 iulie 1881, Juan Pedro de Aladro, însărcinat cu afaceri al Spaniei la Bucureşti, era primit în audienţă oficială de regele României, Carol I, în vederea prezentării scrisorilor de acreditare. Doi ani mai târziu, gradul de reprezentare era mărit, Juan Pedro de Aladro fiind avansat ministru rezident. In baza reciprocităţii, ar fi urmat, în mod logic, înfiinţarea unei legaţii a României la Madrid. In acest sens, ministrul afacerilor străine, Eugeniu Stătescu, propunea într-un referat Consiliului de Miniştri, la 17 februarie 1882, să se răspund㠓actului de curtenie” al Spaniei, care “de mai bine de şase luni”acreditase la Bucureşti un reprezentant diplomatic “spre a contribui din parte-ne la întreţinerea relaţiunilor celor mai cordiale cu o naţiune consângenă şi cu care ne leagă suveniri istorice atât de preţioase”. Concret, şeful diplomaţiei române furniza două soluţii alternative: acreditarea la Madrid a ministrului plenipotenţiar al României la Paris sau sau numirea unui însărcinat cu afaceri. El personal şi-a exprimat opţiunea pentru cea de-a doua soluţie. Paradoxal, deşi Consiliul de Miniştri prezidat de Ion C. Brătianu a aprobat referatul, proiectul va fi realizat de abia după…30 de ani. In schimb, guvernul român va fonda în acest interval, în Spania, o multitudine - termenul nu este exagerat – de consulate (consulate onorifice şi consulate generale).

Cel dintâi consulat al României în Spania – un consulat onorific - a fost înfiinţat în vara anului 1885, la Barcelona. Discuţiile şi corespondenţa de rigoare pe tema înfiinţării de consulate româneşti în Spania începuseră încă din anul 1879. Propuneri în acest sens au sosit cu zecile, din partea unor notabili şi oameni de afaceri spanioli din Barcelona, Bilbao, Almeria,Cadix, Huelva, Las Palmas, Malaga, Madrid, Valencia, Vigo. In sfârşit, la 4 iulie 1885, Antonio Borell y Falch, “bancher, deputat şi decorat cu mai multe ordine”, era numit consul onorific al României la Barcelona. Despre raţiunile şi “dedesubturile” acestui gest îl informa ministrul afacerilor străine, Ion Câmpineanu, pe ministrul plenipotenţiar al României la Paris (consulatul se afla sub autoritatea Legaţiei României din Paris), nimeni altul decât Vasile Alecsandri:

“Ţin să vă informez că această numire are un caracter cu totul excepţional. Guvernul român a voit astfel să dea o satisfacţiune Cabinetului Spaniol pentru întârzierea ce România a pus de a răspunde prin crearea unei Legaţiuni la Madrid la înfiinţarea Legaţiunii Spaniole din Bucureşti. Cu chipul acesta, vom mai putea încă amâna numirea unui reprezentant diplomatic român în Peninsula Iberică”.

După zece ani, la 8 iunie 1895, consulatul onorific era ridicat la rangul de consulat general. A urmat crearea de noi consulate: consulatul de la Cadix (1890) şi Valencia (1913), ambele onorifice. După Primul Război Mondial, vor fi înfiinţate consulate onorifice ale României în următoarele oraşe: Bilbao, Cartagena, Las Palmas, Malaga şi San Sebastian, la Madrid fiind creat al doilea consulat general (după cel din Barcelona).

Acţiunea de fondare a Legaţiei României în Spania a început în anul 1911, după ce în anul 1908 România şi Spania încheiaseră prima convenţie comercială. S-a decis aşadar înfiinţarea Legaţiei, în august 1911, şi numirea în acest post, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, a lui Alexandru Florescu, titularul legaţiei de la Atena. A fost obţinut agrementul guvernului spaniol, urma ca titularul să plece să îşi ia în primire postul. Din păcate, izbucnirea Primului Război Balcanic, la 4/17 octombrie 1912, a dus la năruirea acestui demers diplomatic. Legaţia nu a fost aşadar fondată iar Alexandru Florescu a demisionat din Ministerul Afacerilor Străine (MAS) al României. În vara anului 1913, nedescurajând, ministrul român de externe, Titu Maiorescu, a reluat acţiunea. S-a gândit aşadar la George Cretzianu, diplomat de carieră şi Secretar General al MAS, ca titular al viitoarei Legaţii. In acest scop, l-a însărcinat pe Alexandru Emanuel Lahovary, ministrul plenipotenţiar al României la Paris, să obţină agrementul guvernului de la Madrid. După obţinerea agrementului autorităţilor spaniole, era întemeiată, urmând să înceapă să funcţioneze de la 15 iunie 1913, Legaţia României la Madrid, cu George Cretzianu în fruntea ei, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României. După 32 de ani, reciprocitatea era în sfârşit realizată.

La 18 noiembrie 1914, noul rege al României, Ferdinand I, l-a reacreditat pe George Cretzianu în această funcţie. George Cretzianu a condus Legaţia României la Madrid până la 9 martie 1922, când, din motive economice şi financiare, misiunea a fost provizoriu desfiinţată, iar titularul rechemat în centrală.